Toate nopțile ard la fel
Toate nopțile ard la fel, să te ferești de cuvântul pe care nu-l înțelegi, de omul căruia nu-i vezi, clar, viitorul.
Primăvara bate la ușă, calambur perfect, pentru a mai recupera anii pierduți, colecția de fluturi violată de piticii plătiți, cu ora.
Norii tăi se spulberă, singuri, de frica bâzâitului diavolesc, care te locuiește.
Nu-ți pare rău, de nimic?
De literele care potcoveau marginea lanului cu maci roșii, sângerii,
de păsările vindecate de zbor, într-o zi de luni, de femeile nelegiuite care-ți cântau, la naștere, marșul, de lumea infimă, vopsită în culoarea plictisului,
de copilul căruia îi stingi lumina, cu înverșunare, înhămându-l la căruța ta, cu coviltire și câini maidanezi??
Chiar nu-ți pare rău, când se celebrează adevărul și tu sapi morminte vechi, lipsite de sens, îl loc să dai forma inimii lumii,
pereților vieții tale, goi?
