Iubirile din pergament
Gabriel Rudaru
Umbre uitate
Valul de nor atinge-n marasme ferestre asumbrite-n tristețea de plumb,
Cu degete pline de frig și de teamă o zână plecată pe gânduri și-l pune sub tâmple,
Amintirile negre, cenușă-n surghiun și răni neînchise,
Lovesc în suliți de foc pereții din turnul de fildeș…
Coșmaruri ascunse sub zâmbet gingaș, amar se preling în colțuri căzute,
Nici gânduri alene lăsate să zburde cu vise, nici gesturi regale pe floarea de crin purtată nostalgic,
Nu lasă durerile apuse, din amintiri răpuse, ofrandele date iubirii,
Să vină în nopți de amaruri în minte…
Și-adormi lângă mine, rubine șuvoaie-n plete bogate pe umăr îmi pui,
Aud și oftatul, te simt și-ți trăiesc, tremur de lacrimi îți mângâi pe frunte, dorul nestins,
Ascult și glasul ce-ți vine în susur… “iubiri ce înșală, cuvinte ce mint”… și sufletul tău moare-n trecuturi…
Pe frunzele moarte îți scriu de prin șoapte, începuturi de vers apostolic…
Nu sfinte sunt cele fără păcat…iar cea care-și vede pedeapsa își cere iertare, pe-altarul iubiririi se reculege în daruri…
Privirea-ți ridici și umbre uitate îți pleacă din ochi, în zori, când îți pun la picioare iubirea mea toată,
Și-un umăr de sprijin îți dau, și-un altul pe care să-ți plângi durerea uitată…
Iar piatra se întoarce spre mâna ce-aruncă…
Iubirile din pergament
Visătorul ambulant…
Am strâns o viață munți înalți de vise,
Nu le închid în cuști de aur,
Nu sunt ferecate în cufere, nici în mătase
Simandicos înfășurate,
Ori într-un staniol împachetate….
Dar, nici la poleit nu le-am mai dus,
Le-am tot ținut așa, mai simple, naturale,
Neconservate, rămân nealterate,
Le fac toaleta în fiecare dimineață,
După o rețetă bine învățată,
Remediu de singurătate,
De mult timp e aplicată,
Cu fereastra larg deschisă,
La soare și la viață și cuvinte de iubire…
Se numește foarte simplu…libertate…!
Am vândut grămezi de vise, la tarabă,
Sau în chioșc, în piața mare,
Și de-ale mele, pure, mai curate,
Cele din tinerețe,
Doar câteva furate, asta spre maturitate
De la neguțătorul iluziilor,
Deșarte..
Viața în neant..!
El a murit și am rămas doar eu…visătorul ambulant…
Și-am vândut, am făcut troc de vise,
Ca hoții, la drumul mare,
Am dat vise de fală și mărire
Pe unul mic,
Acela de iubire…fragil, plăpând cu suflet mare,
Umezit de lacrimi, zgribulit…
În fața porții l-am găsit, aruncat în colț, săracul,
De un tânăr zbanghiu, cu vestonul fistichiu,
Mi-a zis că vrea sa fie “mare domn” amicul…
I-am dat tot ce-am avut de dat,
Și bani i-am dat, numai să îmi lase visul acela, însingurat…
Azi îmi zburdau toate prin casă…
Și-am deschis largă fereastra, să se ducă,
Să mai zboare, să se joace, să aline,
Să mai bucure pe alții,
Că pe mine mult m-au fericit,
Cât le-am fost de bun ca sfetnic,
Ori prieten, sau umilul lor amic…
Acum este gol la mine, este trist și prea lumină,
Nici nu știu de ce zâmbesc,
Poate, sper, ca vreunul, totuși, să îmi mai revină,
Doar așa, la sfârșit de săptămână,
Ca să am cui să-i vorbesc….
Și-a plecat și visul meu cu tine, mândru ca un colibri,
L-am ținut puțin în palmă, i-am șoptit că îl iubesc
Și l-am avântat în soare,
Ca să-mi zboare,
Așa e de frumos măiastrul…am clipit, e drept,
O lacrimă de bucurie, doar pentru el, așa, să-i fie,
Gândul cât mai înțelept…!
În suflet îmi e noapte, trist și vid și un dor mut
Fără niciun strop de gânduri,
De parcă toate au plecat ca visele de împrumut,
Poate că nici nu le-am avut…
Ori, poate într-o clipă, s-au și găsit
Cu jumatatea lor dorită,
Altele-au murit în zbor, de dor,
Ori rupte, frânte sau stâlcite, într-un cotlon murdar și fără milă…
E tristă viața fără vise, e negru și e frig…
Într-un târziu, spre dimineață, l-am auzit,
Tot zgribulit și tot așa plăpând…
Visul cu tine îmi revenea, plângând,
Și m-a certat așa, ușor…l-am intrebat de ce s-a mai întors…
Mi-a spus atât de galeș și de blând, zâmbind ca tine…
“Dar visul meu e-aici, nu vrei să vii cu mine…!?”
L-am luat în brațe și l-am mângâiat ușor,
Cu mare drag, și plin dor,
Micul meu vis… rătăcitor…!
Iubirile din pergament
Ideaticul marasm
Noi nu avem nici soartă, nici destin, ci doar un semn
Pe care Timpul, într-o rutină de ticăit silențios
Se bucură să pună un deget pe pământ
Și o ocheadă aruncată în lentoare nimbului pe lemn
Ce-ai scrijelit c-o lacrimă, șoptind
O rugă, o dorință de-un singur dans…
Baletul trupurilor fără viitor
Îl unduiești din brațul alb, prin aerul înmiresmat
De gustul fad iubirilor ce pleacă și ce revin în fum nirvanic,
Pe buze ce-și dogoresc plăcerea unui pas-des-deux cambrat,
În gesturile lascive
Doar în amor
Un el și-o ea și-l pun pe zâmbetul șăgalnic…
Eu inorog, tu balerină, ce ne-am găsit momentul de splendoare,
Iubire neînțeleasă, nici de semeni, nici de astre…
Iar Timpul se încântă de creația nebună și râde,
Plângând cu lacrimi de cobalt ascunse-n surâsu-i fantomatic,
Unei iluzii ne dedică ideaticul marasm…
Iubirile din pergament
Din colb de timp
Nisip…amintiri, nostalgii și colb, toate se duc la fel, în același loc,
Gustul rămâne, ca un nisip grunjos, scrîșnește,
Ca o clipă, ca o aducere aminte, ca o idee care fuge,
Nimic nu se întoarce, totul rămâne, din resturi și frânturi…neant.
O viață, o luptă, o iubire, amestecate…
O viață ca o luptă, o luptă de-o viață,
O iubire de-o viață ca o luptă…la sfârșit e doar sfârșitul,
Totul se duce în nisipul unui timp ce rămâne nestingherit…
El, timpul, se joacă, dansează, vîntură vieți, ridică nisipul,
Uragane de viată, dezbină și rupe, sfarmă în clipe, clipe de-o viață,
Vieți de o clipă…iubiri de o clipă, o clipă de iubire, nisip, grunjos, scrîșnește,
Gustul ce pleacă, ca o idee de gust, un iz, o senzație în timp, de-o clipă,
Viața cu gust de iubire, o clipă de viață cu gust de iubire, iubirea are gust,
Luptă pentru o clipă de viață cu gust de iubire…
La sfârșitul sfârșitului este nisipul care acum are gust amar,
Ai gustat iubirea dulce, sfârșitul este amar și e doar sfârșit…
Iubirile din pergament
Pașii nu se pierd…
Pe lângă tarabe istovite de istorii care-atârnă greu,
Sunt sufletele plumbuite ce-și poartă trocul ca un steag în flenduri,
Un zâmbet pe-un sărut trecut în efemer tandem de-mbrățișări,
Pași suduiți de-amoruri sucombate în mister rocambolesc,
Se pierd pe unda unei lacrimi, lăsată să se scurgă blând, pe un cuvânt.
O ploaie gotică își îmbracă mohorâte frânte gânduri,
Se-așterne trist și molcom gust pe semnul ce mi l-ai tatuat,
Cu-aceeași limbă-nfierbîntată de dorinți, așa sălbatic, pe gât și pe obrazul smead…
Mă pierd pe lângă foști amanți ai altor nimfe, pe podul sumbru funerar, strângând magnoliile bete, căzute fad în nepăsare,
Desculț, să simt măcar pe tălpi o undă de iubire și pământ,
De-acolo unde noi am fost, pe-acolo unde ne-am iubit,
Eterni ascunși de ochi curioși și bârfele iscoditoare…
Învăluite sunt cu noi în dulci șampanii și lumini ca patinate de candoare și amor,
Vieți paralele-n ziduri de cristal, lumile diferite, întoarse din oglinzi ambiguu sparte,
Cioburi de viață sângeră-n noi limpid pe patul cu mătăsuri violete…
Și ne iubeam în ceasuri cu uitări atemporale pe umeri cu sărut de îngeri triști,
Un gramofon și-o lampă veche ne-acoperă aproape, în sonet,
Din nota-i languroasă și pe coapsa lină lumina îți așterne o pânză de uitare…
Te-aș căuta în amintiri cu o nostalgie în chip de martor mut,
Și știu că vei veni, dar când și la ce oră? Și nici unde! Mă uimești…
Poate și de aceea încerc să te găsesc în amintirea pașilor ce i-am pierdut…
Iubirile din pergament
Searbădul drum al pierzaniei…
Întunericul rămâne întuneric,
Uneori e mai puțin negru,
Poate doar atunci când vii tu
E altfel…
Ca o picatură de Leonardo, dai culoare și lumină,
Întunericului…
Dar el rămâne acolo, calm, alintându-mi fricile,
Hrănindu-mi psihozele de nopți sfârtecate,
Zâmbește sau îl aud scrâșnind din dinți…
Ne…completăm! Am ajuns la un pact,
Un fel de relație contra naturii mele umane,
Contra naturii lui inumane,
Trecem unul pe lângă celălalt,
Ne acceptăm…Eu și întunericul meu!
Un compromis neuronal, nevrotic, o acalmie
Dinaintea luptei, dinaintea strigătului care precede lupta…
Devine pe zi ce trece mai puternic, el întunericul…
Înainte, ce departe sună “înaintele”, întunericul, neagră perdea
A plictisului, a dezonoarei statice, a nepăsării, teama,
Trecea în tot pe lângă oameni!
Acum vine din ei, trăiește în ei…în casele lor,
În casa mea, în mine…
Înainte, întunericul mă purta în lume,
Acum îl port singur în tot…
Toate sclifoselile despre iubirea totală nu-și au rostul,
Oamenii se mănâncă între ei,
“Înainte”, așteptau căderea Întunericului, ca apoi să o facă,
Acum o fac la lumina zilei, pe care o înnegresc
Cu întunericul din ei…Dinții negri ai minciunii,
Orgoliului, vanității, nepăsării,
Lasă hălci de carne din trupuri chinuite, acolo,
Pe marginea străzii…
Copiii joacă fotbalul lor imaginar cu bucăți de suflete și
Zdrențe de piele…
Lumina mai există la biserica din colț,
Chiar și noaptea,
Când moartea iese la plimbare…
Te văd, din când în când, cum zâmbești când facem dragoste,
Niciodată în intuneric,
Văd recunoștință în ochii tăi…
Îmi zâmbești pentru că mă iubești,
Îmi zâmbești pentru că nu am intrat în întuneric, încă,
Îmi zâmbești pentru că îmi plac copiii și câinii vagabonzi,
Pentru că te iubesc pe tine,
Singura mea lumină,
O torță de iubire…
De ieri n-ai mai venit!…
Ieri am stat la masă cu întunericul,
Am început să râdem împreună, unul de celălalt…
A început să mi se confeseze,
Chiar vrea să-și ia un câine…
Încet-încet, dar totusi prea repede,
Am devenit întuneric,
Mi-e teamă că nu ai de ce să mai vii…
Încă mai visez la un câmp plin de culoare,
Galben și violet,
Plin de levănțică și de floarea soarelui,
Cum e la tine în casă,
Pe un perete alb,
Un tablou…
La mine!?!
la mine… E doar altfel !…
Iubirile din pergament
La ceasul nemuritorilor…
Dacă aș fi rază de soare
Sau un fir searbăd de lumină,
Aș vrea să mă regăsesc
Într-un vitraliu…
Dacă aș fi fost gând
Sau un fir de idee, pierdut într-un nod,
Aș vrea să mă descifrez
Pe o bucată de cuvânt…
Dacă aș fi chip
Sau un zâmbet așternut pe o boare,
Aș vrea să rămân pustiu
Într-un rid la colțul ochilor…
În bucurie, cu tristețe, culcat pe o rană sărutată de un zâmbet,
Acoperit de un cuvânt
Plâns pe un rid
Din colțul ochilor tatălui meu…
Dacă aș fi om
Sau iluzie,
Un suflet prins în lumină,
Când voi fi,
Aș vrea să fiu chipul tatălui meu!…
Să mă alin în cuvintele lui
Să devin el
Să râd el…
Să îmi bucur mama,
Că am devenit om,
Când sunt tatăl meu…
Iar când lacrima se va sorbi în eternitate,
Voi ști că sunt tata în nemurire!
Când nu trăim de prisos,
Suntem semne, suntem zâmbet, boare, rid, gând și idee,
Pentru că noi suntem ei…
Iar eu sunt tatăl meu!
Iubirile din pergament
Nuntă la margine de lume
Uitați-vă lung, scuipați-vă-n sân,
Faceți-vă cruce și dați de pomană,
Fugiți în case, ascundeți odoare,
Tot ce v-ați strâns din lumea asta moare,
Zidiți-vă case înalte cât plopii,
Dați acatiste pe la toți popii,
Înălțați ziduri mai mari decât casa,
Puneți ștergare negre la poartă…
Începeți să plângeți în pumni ca nărozii,
Ascundeți nevestele, fetele, plozii,
Puneți pe capete voalul cel negru,
Iar prostul satului să vă cânte prohodul…
Săpați-vă gropi în curtea din vale…
Își urlă nebunii amorul în zare
Și vin în șuvoaie pe drumul cel mare,
Sunt tineri și liberi cu hainele-n zdrențe,
Ei poartă cunună de stele în plete,
Vin să v-atingă cu voci de argint,
Îngerii stentori de clopote țin,
Se-acoperă lumea cu-o mantie albă,
Purtată de-un sfânt și-un arhanghel în tolbă,
Suiți pe cai mari, calcă tot în picioare,
Și ura și chinul, minciuna-n lentoare,
Iadul se-îneacă în lavă și moare,
Plebeii slugarnici, fariseii în gloate,
Se-aruncă-n prăpăstii, mizerii și-n zoaie…
Că vine Crăiasa Lumii pe-o rază,
Iubirea la care nici nu visează
Oamenii triști, ce își pierd din speranță,
Le mângâie frunți oropsite de viață,
Strânge mâini crăpate de noduri,
Ia-n brațe copiii ce dorm pe sub poduri…
Adevărul Ĺ-așază pe scaun de cinste,
Și jilțul domnesc cu mir i-Ĺ stropește…
Și dansează Iubirea cum vântul îi cântă,
Dansu-i frumos, de Fată la Nuntă,
Ștergeți-mi numele, aruncați-mă-n mare,
Tăiați-mi și trupul în mii de bucăți,
Lăsați-mi doar ochii să-mi râdă la soare,
O horă să-mi faceți, cuprindă tot satul,
Așa să mă vadă și Duhul și leatul,
Că mireasă-i Iubirea cu sufletul meu,
Pe frunzele moarte și în praful de stele,
Pat să ne fie amurg în târziu,
Pleca-vom în cete-napoi cu pustiul…de iele.
Iubirile din pergament
Darul timpului trecut
Mi-am adormit un gând singuratic pe creanga unui vis,
Legănat de speranță și întrebări fără răspuns…
De unde vin, unde să fug, de ce mă-ntorc aici, mereu…
Și totul se învârte ca un carusel nebun al unui idol
În lumini văpăi turcoaz, non-sens,
Abject de simțuri și atît de clar în sufletele la fel,
Atât de singure…
Cu degetul înmuiat în tristeți vetuste,
Găsite în ungherul unei amintiri,
Întorc o pagină și încă una din viața fericită în grăunte de nisip,
O singură iubire…unică ne poate ridica și devenim cristal,
Curați prin suflet, îmbătați de dragoste în marea singurătății,
A celor cu nimbul inimii sculptat pe frunți…
Luceferi de cleștar, înmărmuriți în mirare cu eliberarea sub tălpi…
Veșnici îndrăgostiți ai timpului ce trece,
Încălecăm o clipă de amor,
Și ne suim pe culmi fără tărâmuri,
Zdrelindu-ne în pasiuni sărutul, acoperit de buze la infinit…
Sărutul dulce, sărutul amar, sărutul ce dezgheață, sărutul ca argintul viu,
Feciorelnic, matur, vechi de pe când lumea se-mparte în “ea și el”,
Duo și dualități, îngeri și demoni, creați deoparte și-mpreună,
Ce fug și se despart și prelungesc un vals, ca sunetul,
Se înțelege,
Numai ei doi au cunoscut…trăind, murind și renăscând,
Cenușa, țărâna în volbura timpului ce-o porți în dar la mâna-ți fină,
Un semn al trecerii noastre, în doi, printr-o clipă din trecut…
