Ana Dobre despre „Îngrijitorul de duminici”

Poetul ca “îngrijitor de duminici”, poezia ca sărbătoare

Noul volum de poezii  al lui Petre Ion Stoica, Îngrijitorul de duminici, care vine după Păpuși de tutun(2015), Propoziții de iarbă 2016 și Amara Ispită a albului 2017, volume citite empatic și aprehensiv de către Mircea Roșca, Vasilica Ilie și Eliza Roha, relevă aceeași aplecare a poetului spre meditație și contemplație, starea poetică pe care o creează răsfrângând tensiunile interogative ale celui care nu doar privește spectacolul existenței, ci aspiră către înțelegerea semnelor și a simbolurilor.

     Mânuitor al metaforei trase uneori în alegorii și paralelisme sintactice și semantice, poetul pendulează între contemplație și exaltare/exultare a cântecului de sirenă, misterios al lumii, alternând apolinicul și dionisiacul. Atitudinea poetică în fața acestui spectacol al lumii, în care poetul își conștientizează trecerea, este permanent relevantă și revelatorie pentru modul în care tinde spre armonia cu lumea și universul.

Îngrijitorul de duminici

     Îngrijitorul de duminici, poetul, își creează propria duminică, un spațiu și un moment ale contemplației și al reflecției, loc de decupat pentru ca timpul care trece , pierdut pentru banalul zilei insignifiante să devină un timp regăsit, fixat ca un sfinx în peretele peren al creației.

      Meditația asupra rostului poeziei și a condiției poetului, în poezii precum Poezia ca o plasă de sârmă, Liniște de nisip, Nedumerire, Portativul roșu, Ieșire la cer, Post-mortem, apare în relație cu meditația asupra trecerii inexorabile a timpului, tema dominantă a volumului. Relația defectuoasă cu timpul relevă dubla identitate, ca om și ca poet, în funcție de perceperea timpului în dubla lui dimensiune-obiectiv, istoric și subiectiv-mistic.

      Ca om, Petre Ion Stoica trăiește nedumerirea asociată cu neliniștea trecerii. Cenepeul ca și Ramele, traduc poetic atitudinea sa ca om în confruntare cu timpul: „ Abia mai percepem/ Inima/ Bătând în stradă./ Pașii/ Sunt îngropați demult/ În cimitirul cu/ Oameni comuni./ Sângele,/ Singurul care se aude/ Cum vorbește silabisind/ Cenepeul!”

Creator în propriul destin, omul având goethian șansa creației în orice fapt mărunt de existență, acesta își poate transforma momentele banale în moment astrale, prin transfigurarea formelor putând accede la „ramele” arhetip, la fondul propriului destin în care a strâns și condensat orele „încă verzi”, dar și din lemn, „alb și necopt”. Viață și destin alunecă într-o singură dimensiune, cea a creației, acolo unde metafora topește în în etern momentele considerate banale sau efemere, expurgate de greutatea materiei, purificate

   În” Montaigne ruse”, el și ea sunt arhetipuri ale principiului yin și yang. În rotirea aceea eternă de carusel neobosit, poetul își declină o altă nedumerire:” Nu știu/ Pe unde îmbătrânește/ El”.

   În Poezia Joc, contemplând formele vieții, poetul are revelația că viața este un joc, alternând viețile și morțile:” Mă întreb/ Dacă se spală pe/ Mâini/ Și nopțile./ Mă întreb/ Dacă nu s-au / Săturat/ Mereu închise/ Porțile./ Mă întreb/ Cum se nasc/ Oare/ Morțile?”. Pentru că nu există răspunsuri certe, tonul este interogativ în Galben de melancolie ca și în altele, în care accentual cade pe raportul eului cu sine și cu lumea. ‘’Un fotograf șiret” relevă relația cu sine într-un ton de auto persiflare menținut pe tot parcursul, o autopersiflare duioasă de această dată:” Singurul vârstnic pe care/ Îl cunosc bine/ Sunt eu!/ Doar mie/ Mi se scurg ochii/ După slăbănogul ăla/ Tânăr,/ Întemnițat cândva/ De către un fotograf șiret!”

   Există și tema relației cu Dumnezeu, decepția poetului fiind dată de profanizarea sacrului într-o lume care și-a pierdut reperele. Ideea că viața este este un dar de care te bucuri o singură dată exclude teoria transmigrațiunii: „ Mi-e teamă/ Să fiu nevoit/ Să mă mai nasc/ Încă o dată…” Neliniștea se prelungește într-o liniște de nisip, nisipul din clepsidra fiecăruia desemnând o relație defectuoasă cu timpul, în dimensiunea lui eleată sau heracliteană. Doar creația dă iluzia unui eleatism în eterna curgere: ”Totul curge din apă,/ Apă… Doar din statui/ Nu ies alte statui/ Ci doar liniște/ Liniște de nisip!” Destinul ține ]ntr-o fatalitate misterioasă viețile<Ideea acestui destin se relevă în “Zaruri pe mână moartă”.

   Ca poet, ascultând bătăile clipei eterne, Petre Ion Stoica meditează asupra rostului său în relație cu prezentul prezentului, dar și cu prezentul viitorului. În  Post-mortem, de exemplu, este relevant idea surmontării efemerului prin creația de valori spiritual: ”Mult timp/ Am crezut că poeții/ Scriu și post-mortem!/ Măcar ei/ Care nici nu știu/ Dacă au aflat/ Că au murit/ În timp ce spălau/ Pe picioare, cuvinte!” În Portativul roșu, atitudinea poetului este crengistă, autopersiflantă, de modestie aparentă, conștietizând propria valoare. În limbaj metaforic, el îi persiflează pe criticii constituiți în cercul de „motani bătrâni”, aflați „în transă”, mimând trăirea în sferele înalte și vânând greșeala:” Un cerc de motani/ Bătrâni,/ În transă./ Așteaptă, așteaptă/ Să scapi portativul/ Acela roșu/ În zăpadă!”  În Ieșire la cer, Ereticul, autopersiflarea propriilor aspirații face ca poetul să se simtă un eretic în raport cu propria devenire. În limbaj metaforic, prin paralelism sintactic și semantic, el se proiectează” în copacul care ajunge lăstar/ Și reinventează/ Pădurea.”

  Despre singurătatea creatorului scrie Petre Ion Stoica în “Poet și poezie”. În “Umbra umedă a pisicii”,, un lirism tulburător în autenticitatea lui afectivă, învăluie ideile în căldura emoției: „ Zece singurătăți/ Sunt degetele noastre/ Când moare/ De atâta liniște în/ Aer(…) Pe un cap încins/ Este umbra pisicii/ Ieșind din fântână,/ Scuturându-se!”

   Poeziile sunt, mărturisește poetul, „piramidele mele mărunte”, la construirea cărora intră „ninsoare de fotoni ‚și „vorbe potrivite” pentru a armoniza sinele cu lumea, virtualitatea cu realul mundan. Poetul cultivă „cuvintele pentru hamali și duminici”, desemnându-se și identificându-se cu truda de a afla propriul adevăr:” Descărcăm cuvinte,/ Suntem hamalii/ Portului ăstuia plin de/ Gesturi/ Și mai ales de vorbe,/ De cuvinte.”

    Există în această poezie și o predispoziție romantică, întrucât sufletul omului nu a îmbătrânit. Descriptiv, în Nocturnă, într-un tablou al sufletului, poetul desenează în ritmuri romantice, luna „tunsă chilug în geamul de la/ Frizerie”, unduindu-i părul „moale și galben/ Răspândit pe dușumelele date cu/ Catran. ”Deromantizată, lumea de azi nu mai visează, incomunicarea afectează toate relațiile. Luna tunsă chilug este semnul degradării paradisului terestru, al desacralizării lumii.

   Poet al neliniștii, Petre Ion Stoica interoghează liric nu atât pentru a da într-un ton didactic sau apologetic, răspunsuri probabile, cât pentru a se situa în lume și pentru a-și afla rostul. Metaforele  îi conțin neliniștile, transformate în statui<  într-un „ocol de inimă „în care cititorul va găsi fața unei monede antice/ trezite din somn.” Pustiul s-a valorizat, ocupat de poezia care deschide poarta unui alt univers.

                                           Ana Dobre, Despre „Îngrijitorul de duminici” 31 August-2 Septembrie 2018

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.