Domnişoara Nimeni
Când şi când bărbaţii mă mai iubesc,
aşa, pe la vreun colţ
de stradă prăfuită.
Când şi când poeţii îmi mai dedică
nu versuri, nici vorbă!
– poezia s-a cam demodat –,
îmi mai dedică, spun, câte o partidă de amor.
În cinstea ta – îmi zic…
Eu –
după toate convenţiile,
după toate abeceurile comportării civilizate
şi altefandoseli politicoase
ce s-au mai inventat pe la oraş –
ce-ar trebui să răspund?
La noi la ţară – când eram copil –
când lumea n-avea chef să-ţi asculte tâmpeniile,
ţi-o reteza scurt – hai sictir!
Eu am crescut jumătate la ţară,
jumătate la oraş,
n-am învăţat fandoseli dar nici
să zic hai sictir cu toată gura nu ştiu,
îmi iese un hai sictir mai anemic
din care ei înţeleg doar
hai.
Când şi când romanticii îmi mai oferă
câte o orhidee sălbatică,
aşa ca mine când
dau să muşte fiarele…
Odată, un sculptor mi-a dedicat
o domnişoară – nu râde! –
o domnişoară care se numea Nimeni,
pentru că nevastă-sa, geloasă,
l-a întrebat: cine mai e şi fâţa asta
el, săracu’, a vrut doar s-o imite pe
domnişoara Pogany,
dar fiindcă nevastă-sa ar fi zis: tot o fâţă şi asta
i-a explicat:
aceasta se numeşte domnişoara Nimeni
şi-aşa a rămas.
Când şi când
mă întreabă oglinda – tu cine eşti?
În faţa ei am curaj,
îi răspund hai sictir!
Eu sunt femeia pe care
bărbaţii o mai iubesc când şi când,
căreia poeţii îi mai dedică
nu versuri, nici vorbă,
şi sculptorii domnişoare.
Și căreia romanticii uneori îi mai oferă orhidee.
Ce nu-nţelegi?
Eu – după toate probabilităţile
statisticii matematice
sunt femeia tuturor
timpurilor
şi a tuturor verbelor
conjugate doar la prezent.
Adică nimeni –
rosteşte oglinda
neîntrebată
şi dând să plesnească
nu de invidie,
nici vorbă.
