Din notele unui scrib
Gabriel Rudaru
Dacă zidurile ar vorbi…
Ne-am închis în temnițe,
Le-am dat nume de case…
Ne-am sfințit zidurile cu apă chioară,
Uitată de falși profeți în gările fantomă,
Ne-am încrustat printre pietre amintirile,
Iubirile și viețile poleite,
Le-am închegat cu un oftat prelung, melodramatic
Și am uitat de noi ca oameni și ca zei…
Ne-am ascuns omenia pe după ziduri, printre schelete,
Oale și ulcele, frumos desenate,
Și ne fălim cu trecutul…
Construim iluzii de prezent și utopii,
Dar dacă zidurile ar vorbi ?!
Ne-ar sparge timpanele și ne-ar zgâria
Liniștile noastre perfecte,
Păstrate la cald, în eprubete…
Ne-am pictat ferestrele cu un soare, cu o lună
Și stele moarte, plate…ca și gândurile noastre,
Ca și idealurile noastre…le suntem victime!
Creaturi atât de simple, simpliste, simplificate
Până la instinct, previzibile, vieți de conservă…
Am învățat prea repede și prea ușor să ne scuzăm,
Dar am uitat să iertăm!…
Noi punem etichete pe alte conserve,
A noastră e “în lucru metafizic”…
Am pus orgoliul pe un tort,
Din care ne servim în public restrâns, în fiecare zi,
Dimineață, la prânz și seara,
O felie…groasă!
Dar am uitat să privim cerul,
Nu mai știm să zâmbim la soare și la lună,
Nu mai știm să zâmbim la nimic și la nimeni…
Decât în fața oglinzii, admirându-ne fețele,
Faciesul intelectualis, lasciv și lacom de încă
O bucată de tort “à la orgoliu”, crezându-ne “cineva”…!
Și mai punem o bucată de vanilie peste vanitate…
Unde sunt zeii de altdată?…Unde sunt bărbații de altădată?
Unde ne sunt eroii?
I-am îngropat sub lespezi grele,
Să nu le mai auzim urletele de deznădejde,
Dar i-am îngenuncheat și strivit,
Numai să trecem puntea…spre niciunde!
Le-am împopoțonat memoria
Și ne plângem de noi înșine,
Amarnic și teatral…!
Curajul ni l-am zidit, odată cu amintirile,
Eroii i-am zidit, odată cu iubirea…
Ne-au rămas doar imagini și chipuri cioplite
În creier de victime permanente,
Victime ale propriei etichete!
Vom ajunge să ne dăm și premii…”cea mai frumoasa victimă”,
“Cea mai buna interpretare hetero, trans, homosapiensială în rol de victimă”…Vivat!
Strigau studenții odată…”Rahat cu apă rece!”…
Ne-am rătăcit prezentul,
Viitorul n-a fost decât o iluzie zaharisită, impalpabilă…
Ne interesează doar vremea, “Timpul probabil”,
Nevoia de umbrelă, cum să ne mai ascundem…
Și am uitat să înțelegem vremurile!
Nu mai știm să iubim,
Ne uităm la alții și copiem,
Mimetism gregar, transfuzie de ridicol penal…
Nu mai știm să gândim,
Ascultăm pe alții și ne îngenunchem
La fantezii de un ridicol scabros, meticulos…
Am uitat să ne rugăm pentru semenii noștri,
Dar nu vom uita niciodată cum să cerem cu capul plecat!
E foarte trist în casele noastre, sufletul ne-a abandonat ,
Iubirea e în agonie, speranța și-a facut monument,
La centenar…
Din notele unui scrib
Singurătatea ca o reluare…
Demult n-am mai plecat
În singurătatea mea…!
Acolo nu interesez pe nimeni,
Nu dau răspuns la întrebări
Scormonitoare, psihoînțelegătoare,
Complezente și atât de amăgitoare…!
Acolo, în singurătatea mea nu trebuie…!
Nimic nu trebuie…
Nici vanitatea regăsită, nici orgoliul pierdut,
Mândria e lăsată, oricum, la intrare,
Atât cât a mai rămas din ea…
Nimeni nu e mândru când e singur cu el,
Pentru că așa vrea, pentru că are nevoie,
Nici de oglinzi, nici de discursuri, exercițiile de retorici minimaliste
Nu-și au locul…!
Trebuie lăsat loc singurătății, o asceză de gând,
O sinteză de simțuri…
O altă lume, un singur actor…întoarcerea la propriul capitol,
Propria biblie, la purtător, la întrebările “de jos în sus”, negațiile,
Țărână-cer, cer-țărână, muritor-etern…!
Mă întrebai dacă îmi place în singuratate?
Nu! Nimănui nu-i place, dar avem nevoie de ea,
Aveam drogul ăsta în mine,
De a-mi răspunde singur,
Mie…la întrebările mele…
Ărmurile-mi sunt în sertar,
Am depus armele…
Fără învinși, fără învingători..!
Tu…ai și tu fugile tale,
Spre singurătatea ta,
Căutarea ta de unicitate,
Tulburările tale se pierd,
Se estompează, se șterg…
Te simt când ai intrat acolo…
Ești…altfel, cum? nu știu, doar altfel,
Mai pătrunzător de frumoasă, mai sensibilă
La zâmbetul tău,
La mângâierea mea din cuvinte…către tine…!
Devii mai a ta, toată,
Pentru tine…!
În singurătatea mea, se întâmplă deseori,
Să fii și tu, în cioburi și amintiri,
Iar de ceva timp nu mai văd decât singurătatea ta…
Unica…
A ta și cu o parte din mine, în șoapte, în liniști, în tăceri prelungite,
Singurele care se aud sunt gândurile, unice și ele…în culori străvezii, pure…
Singurătatea purifică?
Nu știu, poate!
Și-atunci, lamentațiile mele nu mai aveau noimă,
Zidurile nu se mai strângeau în jurul meu…
Sunt bine acum!
Doar că însingurarea apasă
Și e atât de greu, cu atât de mulți oameni singuri,
Însingurați cu voie…
Străzile sunt goale, experiențe psihedelice halucinante în globuri de cristal,
Până și îndrăgostiții se plimbă pe trotuare paralele,
În sus și în josul vulcanilor de iubire…
Pe margini de canioane, păsări bizare,
Corbi fără vârstă…
Din când în când se mai aude un hohot de râs,
Ca o bufnitură pe asfaltul găurit de tocurile cui,
Grăbite să ajungă cât mai repede, să-și cocoloșească singurătățile,
Individualitățile, ego-ul în bucăți,
Să le mângâie…!
Bufniturile sunt zgomotele când se lovesc singurătățile,
Una dintre ele dispare, ca o sinucidere anunțată,
O alchimie căpătuită cu providență…
Ai vrut să știi despre singurătatea mea, mofluză sau obtuză,
Așa cum e ea…!
Dar am ascuns-o,
Ca un secret cunoscut de toată lumea…
Ca o nevoie de porție de apă-vie,
De înmuiat buzele în nemurire!
În singurătate devenim îngeri sau demoni, ori…doar singuri!
Așteptările sunt înșelătoare,
Autoizolarea scoate la iveală un fond pe care nu-l știam…
Surprize sau nu !?
Și atunci înțelegem și ne dorim să fim împreună…un Noi!
Și nu tu și un eu…singurătăți alăturate…
Din notele unui scrib
Sufletul se-aruncă în prăpastie
Îți plâng de lacrimi reci
Ghioceii în palmă…
Soarele ți-e roșu,
Razele-i negre aruncă tristeți…
Din primăvara rănită curg,
Se izbesc
În schije de cuvinte
Iubirile strivite
Și aripile frânte de porumbei,
Orbi…
Ferestrele lungi de palate se stropesc de sânge,
Stropi vechi de ieri,
Stropi calzi de azi,
Libertăți înmuiate-n venin ancestral,
Dureri ce vin, dureri ce trec,
Morți ce rămân morți, în criptele surde,
Săpate-n secret…
Suflete reci în istorii de źgură,
Țărâna scrâșnește în dinții ce mușcă din strămoși…
Vocile lor se-ntorc din vânt,
Crunt e blestemul scris în pământ…
Zăngănit de pumnale lungi în noapte de-amor,
Pecețile se umplu de uri,
Pribegi în fantome iau căi bătute de demult,
Iar suflete mor, înghețate, siluite de
Lupi cenușii
Ce șfâșie inimi și cruci…
Zâmbetul e șters din picturi,
Se coase singur cu sârmă ghimpată,
De-un hotar,
Acolo unde iadul în bestii dansează cu șerpii,
Ce joacă rulete fantastice…
Primăvară cu gust de sânge,
Primăvară cu miros de praf de pușcă…
Îți plâng de lacrimi reci
Îmbătrâniții de jale
Sunt ghioceii mei în palme de scrum..
Ne vom iubi cu alte primăveri,
Acum sunt pruncii în giulgiu
Ne crestează-n orbite chemări…!
Ei nu vor ști nicicum
Ce oamenii au uitat să mai uite…
Din notele unui scrib
La margine de paradis
Ne plouă amar la poarta lumii,
Ne plouă cu rugini
Din amintiri,
Ne plouă din suflete plimbate de timp,
Din lumi de mister, sacadat
Enervant și psihotic,
Tam-tam-ul de inimi ce cad în bucăți,
Lovesc și ciocnesc un zgomot
Pe streașina lumii, firide din plin,
Un zbucium ce-așteaptă permisul sfințit
Spre oaze de liniști sau clipe de chin…
Iar ploaia ne curge în ochi lăcrimând de vise trecute,
De vise uitate, visele-ascunse în lacrimi
Ce-nghit iubiri și dureri împreună plângând
O ploaie de-amoruri ucise…
Curcubeie se rup în bucăți,
Albastrul ne fuge frecvent
După un râs dizident, violetul,
Roșul rămâne în sânge și plouă cuvinte de-amor efemer
După visele-ascunse-n sertar
Cu ferpar, permanent…
Vise uscate, lacrimi uscate, vise abandonate,
Suspine străpunse de sârmă ghimpata,
Aranjată,
Unde poarta lumii deschisă-i spre cer și atât,
Dar plouă acolo, o ploaie cu stropi ce împarte,
Cenușă, săpun, o ploaie-n leșie,
Sufletul alb de sufletul negru de sufletul galben de suflet albastru…
Un cerber candid numără tot, îi lipsesc două degete la o mână,
Mână cea bună…
Dar el numără pe toate, cinci și cinci,
Sunt toate, le simte, sunt moarte, o parte,
Dacă simte, există, memoria membrului,
Memoria gestului, în creier, reflex,
Așa și iubirea și sufletul verde…
Nu le vezi dar le simți,
Chiar și tăiate, chiar sfâșiate,
Inimi, suflet, hotare, pământ, frați și surori, pe toate…
La Poarta Lumii cerberii cântă,
Matematic sonate,
Se urcă pe poante, foste dizeuze, foste danseuze,
Foste sunt toate, moarte sunt toate…
Ploaia spală doar trupurile moarte,
Suflete ‘și-așteaptă decolorarea, ‘și-așteaptă spinarea,
Astringentă, ca o tangentă,
La noua linie de modă, galben-albastră,
Nu e a noastră dar ce ne mai pasă,
“Spinarea se-ndoaie de-acasă,”
Iubește și lasă,
Vampiric arginții se scurg în desagă,
Atunci și viața e dragă,
Cât ochii se-nchid, guri se închid zgomotos,
Urechile-acuză otită confuză,
Să facem frumos, ca un câine blănos…
Și plouă rugini iar la poarta înaltă a lumii,
Cuvinte se-agață în cuie, de-un secol rămase
Ascunse,
Sutane, stigmate și prapori,
Le poartă demn o coafeză obeză,
O tristă istorie cu freză,
Altruismul se pune în pat cu truismul
Și fată franțuzește adevăruri goale, născute generale…
Trăiască și înflorească paradisul perfect și abject,
Hai, treceți la coadă!…
În armată, cerberii ne strigau altfel,
Când pășeam cu bocancii grei
Strălucind pe culoare, peste onoare…”Ține marginea!”
Vine un întreg regiment de suflete inerte,
“Vorbește în șoaptă, îndoaie spinarea, priviți înainte
Și țineți minte:
Din margini veniți, acolo muriți, neam de plebei și suflete sterpe”…
