Apostila iubirii…
Gabriel Rudaru
Cascada unui vis nebun…
Să ne venim în șipot de cascade,
În pârg șuvoaie de iubiri trecute
Sunt primenite azi pentru un mâine,
De un fior de timp și-o mângâiere de-o secundă…
Să ne venim în stropi de fericiri pierdute,
Dintr-un amor crestat de un sărut nebun, frugal,
Pierdut în buzunarul de la piept de un ascet
Ce ți-a văzut doar sânul cum tresaltă în dorință
Și ți-au murit apoi în umbre
Atâtea cioburi din imagini sparte…
Să ne venim, tu mie-mi
Și eu ție-ți în cascade,
Acum,
Nu te uita plecată-n în umbre…
Și lasă-te iarăși purtată-n brațe,
Pe-o frunză amorțită-n vreme,
O plută-mi va fi palma ce coapsa îți atinge,
Doar să îmi vii!
Nu mai privi în jos, spre ei,
S-or face alții lac să muște pietre din amorul tău sălbatic…
Noi ne trăim doar clipa-n trecere pe lacrima de fericire,
Într-o cascadă!…
Să nu o cauți mai târziu în lacul dezmierdărilor pierdute…
Acolo vor fi orbii,
Ce-și spală ochii și obrajii,
Să vadă și să simtă, într-un surogat din marea noastră clipă,
Fiorii și curajul …de a fi…
Iubit…iubire sau iubită!…
Apostila iubirii
Bătrânul și marea…
Duios,
Te-ai alintat pe un crepuscul calin cu pletele-ți de foc
Și mi-ai dăruit un colț de mare…
L-am agățat cu buzele de-o stea
Pescuită cu privirea-ți blândă până-n adâncurile
Misterului tău feminin,
Iar eu ți-am dăruit o insulă…
Un sâmbure de-amor…
Mi-am pus toate mângâierile din vârful degetelor
În scorburi de vise,
Iar noaptea ți-a târât darul meu lângă fereastră…
Cu zâmbete și râsete-n cascade, tu le-ai deschis pe toate, larg,
Ca soarele și luna, să fie numai una,
În casa ta…
Și m-ai iubit într-o visare de sirenă,
În gândul tău
…inima ta…
Apoi,
M-ai luat în palmă și m-ai ținut strâns,
Ca…pe un gând ascuns,
Să mă iubesti și mâine,
O altă zi, o altă noapte,
Lângă un alt crepuscul,
Când îți voi dărui o altă insulă de fericire,
De nimeni văzuți,
Să ne iubim întregi,
Printre mistere… o regină din mare
cu visul unui muritor!…
Apostila iubirii
Pentru voi…
Voi ce aprindeți neîncetat sărutul
Cu miresme de mărgăritare purtate în priviri,
Voi ce mângâiați cu buzele iubirea unde nectarul are gustul,
Cuvintele îmbrățișând în gesturi și foșnăitoarele-n inimi simțiri,
Voi ce mișcați suflete și munți din netrăite zbateri de-amor,
Cum doar petalele de nuferi și fluturi își dau la întâlniri,
De fericire fiți binecuvântați și-n fericire să vă adapați
Din magice-n cleștarul făuritele fântâni…
Cu trupul tânăr ținut de veșnice-întrebări înlănțuit,
Să vă-nalțați pe creste-atinse doar de flori de colț și să strigați,
Iubirea-i veșnică în numele de prinți și de prințese,
Ce în altarul dragostei și voi găsit-ați în menire cununați.
Ea vă rămâne pe aripi ca de îngeri,
Acolo unde duhul bun vă țese
Pecetea nemuririi ce-n candoare o primiți…
Învolburate fie-vă și șoaptele ce vi le spuneți la ureche,
Acolo unde numai boarea răsuflării
Prea plină este de dorință,
Se-ascultă în extazul de amor, fără pereche,
Iar degetul pe buze a tăcere arată ca o dulce biruință.
Unde păcatul nu-și mai are locul
Și nici un dram din temerea cea veche,
Acolo unde două trupuri ce devin iar unul,
Idele zeilor, cu a zeiței încuviințate pleoape,
Se pleacă a supunere și fapte…
Să dăruiești și să primești în dragoste e veșnic scris
Și-n ore de iubire strânse-n razele-ascunse lumii,
Iar viețile odată sterpe desenate într-un singur vis,
Să vă-mpărțiți ospețele de simțuri
Crepusculul la oaza sorții și-a minunii…
Voi doar să vă iubiți…
Apostila iubirii
Un ultim gând…
Dacă se întorc munții,
Lasă-le cuvinte să vorbească…!
Dacă se frâng copacii,
Lasă-i să plângă…!
Dacă apele vin să te sărute,
Lasă-te pierdut în adâncuri…!
Undeva vei găsi fărâma de iubire
Care te-a adus pe lume,
Iar viața…viața va continua prin viață,
Prin munte,
Din copacii frânți
Și în apa…
Cea care iartă tot,
Șterge tot,
Învie tot…
Dacă un gând de bine se naște,
Nu-l rupe…!
Așază-l într-o lacrimă,
Spălat de un izvor
Cu apă lină,
Între doi munți,
La o frântură de copaci…
Acolo e lumea
Nouă,
Trăindă,
Într-un gând…!
Apostila iubirii…nespuse
În dar de la Icar…
Răpune-mă cu zâmbetul pierdut pe gânduri,
Omoară-mă-n fiori priviri diamantine,
Să mă sfârșesc din umbre-n mângâiere
Pe sânu-ți dalb în lacrimi să mă picuri…
Ți-am alergat nebun în dimineți toride
Să-ți prind din raza soarelui un fir de păpădie ce-mi suflai,
Mă-mpiedicam în râsetele chicotite între clipe,
Ce printre macii candizi dulce-mi presărai…
Și te priveam în fericiri imaginate-n soartă,
Certându-mi serile destinul ce-mi lăsam pe-o bancă-nsingurat,
Și mă sfârșeam ca o cascadă-n ropotit de cavalcade
În urma pașilor prin iarba de mătase-mi desenai…
Odată,
Am crezut că-ți țin în palma-mi, strâns, o rază,
Din soarele ce molcom ți-aștepta trezirea,
Dar degete de foc și de dorinți îți mângâiau și ochii,
Ce-atâta dragoste-n luciri neîntâlnite mi-aruncai…
Iar eu, erou și cavaler pe caii albi te preumblam,
Prin vise strânse-n snopi de spice-n aur roșu,
Ce-n plete prinse la un loc cu stele-ți închinam…
Și mă înalț spre nori cu aripi mari de dragoste pălite,
Ca să-ți culeg din fire de mărgean
O salbă,
Smulsă din mantii de comete,
Privindu-te de-acolo, însă,
De prin văzduhul prea prieten,
Pe cât ești de frumoasă tu, măiastră,
Iubirea ta mi se topește-n aripi,
Ce un Icar rebel mi le-a lăsat în dar,
Lângă fereastră…
Și-așa mă pierd cu-un vis nespus pe buze
Ce dulce în sărut tu le mușcai…
Apostila iubirii
Nu doar pe tine…
În sufletul meu când s-a făcut lumină, în sufletul meu ai venit tu..Te învălui în pulbere diamantină și te ascunzi aici de negru și de răul ca un plumb..Un scut…
În sufletul meu te regăsești în liniștea ce lacrima o șterge de pe obraz, candid…În sufletul meu te îmbăiezi, tu, cu iubire și din sufletul meu, tu, în măreție să te primenești! Îți mângâi chipul pe cariatide, sculptat de obsesive gesturi…alintat..Un fior..
Și tot în sufletul meu ai regăsit o clipă în iubire, păcătuind, uitată lângă un salcâm bătrân.. cu un sarut, înmiresmat..Un gând..
De-un veac aștepți o umbră de pe buzele, ce-n vis, o dată, doar eu ți le-am gustat.. Cum oare sufletul meu, printr-o magie și ce ciudată alchimie, sub glasul tău, ți s-a predat? Așa și gândul, inima și trupul pe care ai lăcrimat cu stropi de malachit, la tine se întorc într-un umil, prea-sclavul și plecatul tău smerit…Un suspin..
Iubindu-te, tu mă iubesti pe mine, în bucurii de vise, gânduri și-n jocuri de copii! Și tu tresari, mirându-te ce bine-i să ne fim alături, iar, doar Unul, o clipă de cleștar ! Dar, Sfinte, cât de tristă ți-e privirea când vezi ocheada zorilor de zi! ..Ai oftat…
În sufletul meu te-ai reîntors, și după o vreme cu zâmbetul mirific ce-un pictor ți l-a amintit, surâsul tău doar Alteța Sa Regina îl mângâie de-ascunsele, neobositele priviri. Tu le arunci râzând în hohote de drag și de atâtea doruri în splendide teribile zvâcniri, că te desfeți luminii, precum un nufăr tot presarat de rouă strânsă-n nostalgii! …O boare..
Te căutam în vise pe lângă steaua ce Luna Noua a uitat să mai sărute, și a lăsat-o să-mi aștearnă la picioare cuvântul tău ca pe dorinți jertfite, mult înainte de-a muri…Nu doar pe tine preaiubita zînă te-am scrijelit în suflet, dar și demult uitata tinerețe și mult, preamult juratul meu din suflet…”voi iubi”…o speranță…un gând…un oftat și un suspin, vin toate ca o boare, doar azi, în sufletul meu!
Apostila iubirii
Un fals tratat cu dragoste de seară…
Lihniți de-amor între oglinzi venețiene,
Acolo ne-am urcat,
În vise și mistere,
Noi ne-am sorbit livide gândurile în teluric,
Osmozele sangvine-n patimi fără cer și fără margini,
Granițe-am rupt în dinți de foc și pasiuni,
Golind momentele de clipe efemere…
Și ne-am iubit pe nebuloase suflete-n edenic,
Trecutul meu l-am împărțit cu tine,
Iar amintirile mi le-am schimbat frivol,
Să-mi fii în ele,
Trecutul din prezent l-am tot privit în viitor,
Un cap culcat timid pe sânii tăi,
Iubind nebun,
Tot devorând și clipe din etern,
Un gust de ciocolată levantin,
Lăsa miresme să plutească-n ele…
Dar,
Când misterul l-am secat,
Am devenit atât de simplu, muritor și sec,
Pasibil, pașnic, ca și un boschet prea-vizitat de câini…
Nici suflet nu mai am,
Nici chip trecut de Adonis,
Să pun firav pe o emblemă,
Iar piedestalul unde m-ai urcat,
S-a sfărâmat,
Sfidând candid o anatemă…
Am devenit uman și mic, fără speranță,
Patetic, trist, un melancolic deșănțat,
Ce-și vinde din cuvinte-n gol de piață,
Pe un surâs venit de nicăieri,
Știrbe impresii și un trup famat…
Mai vin să mă cunoască doar bătrânii
Și nepoții,
Mai trec umil, cu ochi curioși
Doi cerșetori la poarta fără duh a sărăciei lucii,
Ei mă privesc ca pe un exponat, în cușcă,
“Un visător ce singur aripile și-a tăiat”…
Tu,
Ai rămas în lumea mea de vise,
Ce am închis demult
Și-am pus în gaj la un zaraf bogat,
De teamă c-or să vină portăreii,
Să-mi pună preț pe ele
Și poate, chiar pe sufletu-mi damnat…
E tot ce mi-a rămas din dragostea de altădată,
Figura ta întoarsă
Și chipul tău,
Atunci când mi-ai plecat,
În diminețile divine și stinghere,
După o noapte lungă în albastru și păcat…
Te văd și-acum,
Cu spatele-mi arunci un zâmbet trist,
Atât de-amar și realist,
Strivind speranța de odinioară,
Tu nu mai vii pe-aici!…
În lumea ta,
Sunt doar un negustor de vise
Și nu însemn mai mult,
Decât un regretabil incident…
Un fals tratat cu dragoste de seară…
Apostila iubirii
Cântec mut…
Oare, tu femeie,
Vom mai fi ce-am fost să fim!?!
Crini, doi singuri în lumini,
Dorul strâns în fir suspin
Chinul, dus pe un alin,
Mângâieri gustate-n vin
Roșu, greu și din mătase…
Pat de nori cu baldachin,
Gânduri și păcate-ntoarse
Toate le-mpletesc șuvițe
Un sărut, pe buze moi,
Stele porți printre cosițe,
Sâni pietroși pe gură-mi pui…
Velerim și veler Doamne,
Din povești mi te cobori,
Să mă iei de subțiori,
De-o privire să m-agăți,
Zâmbetul să-mi dai la hoți!
Draga mea, și-aș vrea să-ți cânt
Dintr-un val de mare blând,
Mută-i marea sub pământ…
Vom mai fi ce-am fost să fim!?
De iubire ne golim,
Sufletul ni s-amărăște,
Iar tu pleci din nou, în iarăși,
Să-mi sădești pe nou mormânt,
Tot ce-am fost, am fost și sunt,
Crin plecat pân’la pământ!…
Apostila iubirii
Am frânt o clipă…
Dacă aș fi să fiu ființă,
M-aș rostogoli cu viața în praful timpului
Și din sudoare de iubire și oftat,
Cu suflul și privirea de la tine,
O inimă ți-aș pune-n palmă…
Dacă aș fi să fiu lacrimă,
Venită-n lungul drum pe o petală,
M-aș strecura în râuri pământene de speranță,
Suavă ca un nu-mă-uita
Și n-ar fi dimineți și nici o noapte
Care să mă-nchine-n așchie de cedru,
Colț de fereastră să mă-ncânte,
O pleoapă lângă umbra ta…
Dacă aș fi să fiu neliniște,
Purtată în priviri și căutări nebune,
Tot m-aș ascunde sub un secol, mai departe,
Iar gândurile mi le-aș pune printre file,
Într-o carte,
Atât de veche, încât vremea să mă uite
Și-oricui ochii,
Doar tu să mă mai vezi, când tu vei vrea,
Să mă citești în șoapte…
Dacă aș fi să fiu sunet,
Aș fi aruncat în văzduh din copite de cai liberi,
Ce-și scutură coamele-n stele și îmi nechează nori,
M-aș agăța de cer cu un țipăt de mirare
Și m-aș plimba pe două emisfere să-ți
Cânt cu ploaia frumusețea-n zori…
Dar eu sunt un nimic din toate astea și toate
Vor fi fost în vis să fie,
Eu sunt doar o frântură de idee,
Ce vei avea doar tu, acea când va să fie…
De-aici din colb sau de mai sus,
Tot alungat în praf de stele,
Dintr-un grăunte sfărâmat, în geana vremilor ce-au fost,
Sunt fericit c-am fost și-mi ești
Tu singura,
Ce-am frânt o clipă în femeie…
Apostila iubirii
Călător prin Hotelul Inimilor Zdrobite…
Neonul sălbatic își aruncă raza crudă în lentoarea serii,
Pășesc ca o umbră prin vestibulul unei vieți…
Astenia de toamnă mi-o strecor hoțește în buzunarul de la piept,
Trei capricii primite de la doamna întinsă pe canapeaua în catifea,
Le pliez meticulos, de scrupule ros, sub șosete…
Câteva tristeți molipsitoare le bag în sertare, un cufăr e gata și plec…
Șoferul de taxi doarme cu capul în direcția unui sud rebel,
Nu mă cert cu el, e blând, îl trezesc, e bătrân și e chel,
Bancnota mototolită dată înainte, ca la curve, o aruncă într-un coș de plastic, bombastic, cu o reclamă ștearsă, la rimel,
Efemeră speranță, frumusețe pe o pleoapă plânsă…
“Unde fugi, de cine alergi?”, întrebări cu răspuns abscons în whiskey la sticlă, de frică, dau din umeri tâmp,
Replica de film alb-negru sau roșu-aprins, Tarantino constrâns,
Whatever, “Unde vrei!”, trombă de formă, asfaltul pârâie, grimasă de vomă, amar și roșu-stop, în ceață…
Un pod, totdeauna unul, Golden Gate, iluminat artificial, o poartă aurită, alte neoane, mici, mai mici, reci, clipocit de vise bete…
Here we are, “uite și locul, e blocul, nu!…e hotelul!”,
Un singur etaj, o singură scară, fără lift care te-omoară, trepte alunecoase,
Culoare strâmte, săruturi slinoase, păcătoase, puerile așteptări, visători cu chitare albastre,
Un Elvis surd ce-și cântă Heartbreak Hotel a uitat doua versuri printre fumuri de cocaine, putori flamande, blonde și reci, ca o bere amară, artizanală…
Un etaj singur, sus, zgârie un nor, acolo cu lacrimi de-amor, troc de sentimente, decadente,
Mărgeanul râde grobian ca un african, burtos,
Lucy cu ochii albaștri ca și cerul, diamante în lobii lăsați de extaz și plictis, are haz, teanc de pudră pe-obraz…
Și aici se zbrobesc inimi, ori vin gata la pachet, în țiplă își țipă, suflete dau “huo”
Cu gurile umflate botoxificate, sprâncene ridicate pe cocoașa unui dromader Picasso, dement,
Un mofluz Villon se întreabă “unde, unde, d’antan” robotic,
Secolul twenty-one haotic,
Scorojit ca un zid habotnic, iubit de un cocker spaniel, tembel cățel…
La mezanin un cârpaci fără vârstă, coase cu fir de mătase inimi zdrobite lăsate pe palier,
Lângă condurii Channel și pantofi cu bombeu, în curcubeu, încovoiat e doar el…
Cearșafurile ard de nerăbdare să se strecoare între pulpele pline,
Singur, le arunc în budă și se udă de latrinic sentiment…
Jack zâmbește printre cuburi de gheață puse cu greață la somn chihlimbariu,
De-un vizitiu generos cu anii, zgârcit cu banii, avar, în vestă ecosez…
“Nu multumesc! Nu dansez, mă eschivez, de-aceeași întrebare, iscoditoare, are o scobitoare între incisivii negri, pute a mahorcă,
Cubaneză zveltă, ingenuă și androgină, fostă model, actual efeb, galanton…Go, men, please…du-te!!!
Aer condiționat, camera single pat, om single, balcon pentru doi,
Balustradă rece, tălpi fierbinți, aer cald, liber zbor deausupra, cucii au plecat, n-au cuib,
Lasă să trăiască pasăre măiastră, crăiasă!
Singură și ea, altă cameră, altă single, alt pat single, mă privește, mă agață, ca o fiară, de aseară…
“Unde te duci? Intri în oglindă…vino lângă mine și ține, mi-ai lăsat,
n-am uitat! inima ta…n-o coase, pune-o așa lângă a mea.
Două inimi rămase, poate…De uitare roase…
Apostila iubirii
Pastelul serafic
Albastrul din tine
Citește un vals dintre mine
Și-o creangă de măr înflorit
Lângă inima ta!…
Ce verde ți-e lumea și sufletul curge,
Un gând violet te îmbracă în spuma ce marea
Îți mângâie viața,
Sirenă pierdută,
În munți de opal rătăcită,
Tu strigi într-un clopot de-argint
Să îți vin pe un nor purpuriu,
Asfințit și amurg să-ți mai fiu
Efemer,
Vulnerabil în lacrimi turcoaz…
Iar noaptea îți pune cununa în lacul din rai,
Unde-ți plângi lângă Luna de aur
În fir deșirat dintr-un voal de-ametist,
Durerea,
Ce-ți pleacă-n adâncuri eterne…
Oceanul se-nchide sub porți înnegrite de timp,
Iar eu tot mai cânt din abisuri
Chemări din seraficul vers,
Adevărul lucid este roșu ca focul,
Iar marea din gust o ucid…
Visul se pierde în urme lăsate pe cerul de sticlă,
Copite de zei și centauri
Dansează orgii în vitralii,
Când stelele ochii închid,
Crinii și nuferi astrali se-acoperă trist
Cu petale,
Tremurându-și mireasma,
Iar dorul adoarme plângând…
Lumi ne despart
Pe noi muritorii
Ce-n vise iubim
Doar sirene,
Plecate în lacul de-argint
Să își scalde
Iubirea și trupul
În valuri de rai
Ne cuprind
De amor siderale Isolde,
Suspine în gust de absint…
Apostila iubirii
Aluneci pe o petală de gând…
Pășim cu sfială,
De parcă ne-am pune gândurile în petale de suflet
Și ne-ar mirosi nările numai a mir de născare,
Pășim în tandrețe,
Sunt drumuri și căi,
Întortocheate, desenate, migălite…
Cu raze de lună și stele,
Toate ne-alungă
Din frică și spaimele reci,
În cuvinte,
Din temeri se nasc iarăși temeri,
Din zâmbet și sărut se naște
Sărutul iubirii,
Cel ce zâmbește vieții,
Drumeagului,
Tot plin de sfială
Ca de prima oară…
Bucuria vieții lumina vieții drumul vieții,
Atâtea drumuri, drumul iubirii,
Parcurse toate, în sus și-n jos,
Recăpătatele atingeri ale minunării,
În iubire, în viață, în liniște și credință…
Însă,
Acea sfială rămâne mereu, ca de prima oară,
Teama că se va sfârși prea repede!
Dar nu trebuie pus timpul în joc, mori și iubești într-o secundă,
Trăiești o viață cât o secundă,
Plin, din plin…
Să înveți să mori într-o clipă de fericire!
Să știi când ai ajuns la tristețea bucuriei,
Acea șovăire în siguranța gândului că ești fericit,
Pe deplin…
Să poți muri apoi,
În bărbat și
În femeie,
Ei știu acum că există iubirea deplină…
Când sufletul îți pășește în gând,
Se scutură în petale diminețile…
Cântecul tău îl ascult ca un
Inorog în așteptări de zboruri promise!…
Apostila iubirii
Însingurați…
Numele tău sfânt,
Numele meu profan,
Sigilii de suferință, ceruite de viață,
Presate,
Monedă spre infinit,
Reversul chinului….
Cap și pajură, chipul tău și brațul meu,
Coroana frumuseții tale în nimbul singurătății,
Nemărginitul…
Noi doi, ca o piesă antică-n iubire,
O tragedie,
Un blestem de dor,
O monedă peste un Styx ademenitor,
Covârșitor
Îndemn la neființă, cuvinte străpezite în durere,
Nevăzători, orbi de amor,
Necuvântători,
Aripi frânte de-un scris alambicat,
Apostilat,
Cerneluri roșii…
Și totuși,
Avem aceeași inimă, același sânge,
Sărutul nostru are aceeași formă
Subtilă, delicatul verset uitat,
Ca o picatură de viață ce izbește piatra,
Înfrânge
Stânca, granitul cuvântului
Se șterge de dor aprins,
Dar sapă
Zi de zi,
Un drum, o liniște,
O ascunzătoare,
O temniță…
Numele tău sfânt,
Numele meu profan,
Efigia secretă a mângâierii,
Împreunării haotice,
Întortocheatele labirinte,
Corali albaștri în mare,
Așa și
Clipa cu ora, săptămâna cu luna,
Așa cum cireșii înfloresc în perfecțiune,
Tristețile se scurg în valuri fără nume…
Însă,
De numele tău,
De numele meu,
Ne leagă visul
Sfânt și profan,
Ne pecetluim dorințe,
Cerul și Infernul, desăvârșirea nebună!…
Nu mă abandona acum, nu mai poți acum,
Acum când Suntem ceva, în sfârșit,
Suntem… o singură inimă,
Același psihotic fantasm,
O singură monedă
Să ne plătim dramul de nemurire,
Cu numele tău
Pe numele meu,
Sacru și profan,
În amor,
În adevăr!…
Apostila iubirii
Pe mantii purpurii o majestate nudă…
Știu, nu suntem regi…!
Însă nimic nu mă oprește să te privesc ca pe regina micului meu paradis…
În părul tău, în dansul tău și gestul cum îți sprijini tu bărbia,
Când mă asculți și te amuzi că te iubesc…
Și-alergi ca o minune, într-o clipă,
Cântând ca o fecioară din povești,
Pe scările ce duc la o mansardă înflorită
De clinchet argintiu al razelor de lună,
Ce ți se mângâie în plete și in râsul tău de vis,
Mă fericești…!
Iar totul îți devine-n jur ca un palat în fire de cleștar,
Cu stele mici pe mantii de comete blânde
Ce ți se-așează-n duioșii pe umerii tăi dalbi…
Eu știu că nu suntem nici regi, nici prinți
Și nici poveste nu mai suntem,
Dar tu mi-aduci în suflet și-n iubire…majestate!
Și îți devin pe înserat, când tu apari ca o nalucă,
Un prinț, un rege sau cavalerul așteptat,
Fără armură lucitoare,
Eu ți-am depus-o la picioare
În prima zi,
Când buzele în fir de păpădie,
Ușor m-au sărutat…!
Eu știu, o știi și tu,
Nu suntem regi, nici prinți,
Nici îngeri nu putem să fim în seara asta…
Atunci, să ne iubim atât de nebunește
Într-un …regal de-amor,
Așa cum numai îngerii se drăgostesc cu prinții nopții
În temătoare mângâieri și sărutări nefaste,
Ce-aștern în purpură pe rochia ce ai purtat
În majestuoasa ta iubire nudă…!
Apostila iubirii
Baladă prin Venețiile triste…
Mi te întorci zâmbind…
În sunet magic de nocturne,
Pășind ușor pe clape negre,
Tânguitor un clavecin se plânge,
Întrerupt doar de o tușă de penel..
La colțul buzelor ți se strecoară blând
Ușor, o lacrimă nubilă,
Un bun venit din lumea ta, din cer
Sau gândul ce stătea stingher
În mintea ce se-asunde-n timpuri prăfuite,
Șterse cu teamă, lăcuite,
De-un pictor înnăscut rebel…
Un alt artist, poet nebun
Ți-a pus un nume lângă violete,
Iar eu te-am strâns în brațe ca un vis absurd,
Același licean,
Cu aerul de efemer îndrăgostit,
Cerșindu-și aburii de cavaler,
Un saltimbanc în jocuri de principii învechite
Și de culori cu gust de aventură,
Dar surd,
Ĺa farmecele dulci de florărese,
Strigate-n cor de oacheșe-alese
La un bal de dimineață,
Pe la colțuri
De poveste…
Valuri în neterminată goană,
Regi inorogi ce-n dor se-ascund în scorburi descântate,
Ca să îmi dea primii de veste,
Cu-o bătaie din copită într-o poartă
De cleștar…
Ășa poate se naște basmul!
Dansul tău lent se tot topește
Pe o rază ce se gudură în Lună,
După tine mai rămâne
Singur un zâmbet trist,
Ca un absint servit de toamnă,
O privire care întreabă vântul
Unde i-a pierdut iubitul
Și cine i l-a preschimbat
Într-un gând, atât de blând, păcat!…
Pictorul își sterge într-un sfârșit de-amurg penelul,
Surâsul ți-a rămas etern…
Mi te întorci zâmbind din Venețiile triste,
Eu mă așez în fața ta, să te privesc,
Înmiresmat de-un vis renascentist,
Tu, un frumos tablou
Ce-mi taci la zeci de pași
În dulci secrete,
Un basm pierdut într-o poveste…
Apostila iubirii
Plouă în fir de soare…Montmartre și azi…
Plouă, iubito…!
Plouă cu soare,
Fire de suflete ne vin potop pe creștet,
Ropotesc din zâmbete nebune,
Dogoresc pe-acoperișuri,
Roșii sunt văpăi de iele,
Trepidante,
Îmi dansează-n ritmuri ude,
Fericiri ce zac suave,
Nasc din clipoceli pe buze…
Străzile se scurg la vale,
Puștii plescăie-n băltoace,
Adormite, șiroinde,
Mângâind cu talpa mică
Tremur blând de veselie…
Vino iar, și tu iubito,
Cresc ciorchinii la balcoane,
Au ieșit îndrăgostiții, toți amanții și iubiții,
Se sărută din priviri,
Ochii lor albaștri, negri, bruni, candizi, nepăsători,
Li se scaldă-n curcubeie…
Amorțiții visători
Plouă lacrimi de iubire, doruri, aburi de beție
Ni se limpezesc în pleoape, ție-n păr, pe umeri mie,
Sânii-ți dulci tresar duios…
Mii de-Adami cu mii de Eve, izgoniți cu biciul sacru,
Vin din paradisuri certe,
Șapte ceruri se distrează, cântă îngerii-n beții,
Toți de mână cu poeții,
Alungați sunt și actorii,
Menestrelii și haiducii, cerșetorii de iubire,
Au încălecat măiastru, tot pe deșelate-s norii…
Nu-i furtună, măi femeie,
Sunt doar râsete nebune, de plăcerile ascunse,
Vin să-și mai trăiască-o dată, înc-o dată,
Poate ultima răsplată,
Preț de-un ceas, o clipă moartă, pe pământ,
Amara soartă,
De-așa dragoste curată…printre fire de poveste…!
Pune-ți rochia cea verde, să mă nasc din fericire
În amor nebun și bahic, iar, din pântec de femeie,
În idee, gând, în zâmbet, picătură, strop pierdut,
Fir de suflet și de ploaie,..să mă pască-un dor mărunt…
Plouă iar, iubito, plouă clinic, pasager,
Au spus chiar la radio, și astăzi
Că, iubirea va să vină, doar puțin, și în averse
Pe la noi, pe-aici, prin colțuri,
Prin famatul cartier…!
Fir cu fir, și pe alocuri,
Strop de dor, pur efemer…
Apostila iubirii
Lumină și umbră…
Când noi doi ne-am întâmplat,
Soarele s-a oprit din strălucire,
A zâmbit pe nevăzute, rușinat,
Și-a plecat un pic fruntea, într-o doară,
Îmbujorat, îmbrobonat, iar ție…
Ție ți-a luat umbra și i-a deschis mărgăritare
Într-un sărut firav, ca un “la revedere” de păpădie,
Pe deseară…!
Când noi doi ne-am întâmplat,
Luna s-a sfătuit cu soarele, în taina lor,
De mari eroi, iubiți atât de despărțiți,
Și ți-a purtat în secret pașii, acolo, între asfințit și speranță,
Cuminte, duioasă, ca o amantă etern neprihănită,
Ți-a dat umbra înapoi și te-a înconjurat
În coroana-i luminoasă de regină și a florilor alteță,
Pe noapte…!
Când noi doi ne-am întâmplat,
Timpul și-a pus capul îmbătrânit pe un nor
Și a deschis o poveste cu tine și cu mine,
Iar ție ți-a dat surâsul de fetiță din legende și vise,
Iar mie păcatul și cuvântul de rămas bun…!
Când noi doi ne-am întâmplat,
Totul a luat la braț nimicul,
Lăsat între asfințit și speranță,
Au ieșit pe ușa din spate, întristați,
Viața plecase odată cu umbra ta…!
