Emanuel Pătrășcioiu. Numele îi devenise nemișcare. Poezie de mână.
numele îi devenise nemișcare
în iarba nepercepută
doar acesta
și săgețile fără cămin
ce contemplau la sângele blând
își făcea loc prin praf
și maxilarele rupte
lumea din el – o suliță neanticipată de nori
veșnic conștient de liniștea pământului
și de răbdarea amurgului în fața beznei
mată,
carnea se adună în aceași determinare
(se holbează gradual la durere)
cât contur lipsește singurătății?
câtă frunte va fi unsă de vânt
cu o călătorie?
el trage în piept verdele
se scutură de chinuri
neobosit
zimbrul
nu își adună umerii într-o îngenunchere
niciodată
calmul copitelor sale
anunță peisaje în viteză
și ploi neclintite
înmoaie o mulțumire în aer
(își primește întunericul
dintr-o talpă de lumină)
