Mihai Viorel Anghel. Poezie de mână.
Trenul
Mai întâi a fost sărutul…
Așa respiram,
Unul cu aerul din celălalt.
Apoi trupurile…
Atât de îmbrățișate,
Că inima mea îți bătea în piept
Și inima ta îmi răscoală sângele…
Apoi un țipăt ascuțit și greu,
Că o ghilotină.
Apoi mâinile împletite
Des-ple-tin-du-se…
– Să nu plângi, mi-ai zis
(De parcă mi-ai fi citit din Decalog!)
Cum să nu plâng,
Când în privirea ta
Se topiseră
Doi ochi de înger și eu,
Eu nu mai țineam în brațe decât
Aerul răstignit
Dintre
Noi.
