Poezie de mână
Emanuel Pătrășcioiu
am iubit mai demult
o fată cu nume de planetă
maiestuoasă în surâs
și în nuri
trupul – o hologramă
în bisericile mele intergalactice
(sau poate un legământ
ce nu putea fi încălcat)
eter și glorie
îmi părea
dar ea
devastatoare și distantă
experimenta vântul nedezvăluit
și lipsa de oxigen
adâncită în timp
biciuia norii
câte taine avea obrazul ei?
câtă depărtare și cât crepuscul?
sărutul părea o manta
iată
posibil
de pătruns
ploua cu diamante
(eram pierdut
într-un final fericit
sub milioanele de atmosfere)